Apărare cu riscuri (3) – “pierdut coada!”

Voi analiza încă o minune a naturii demnă de luat în seamă: Atunci când sunt în pericol, în anumite situaţii şopârlele “renunţă” la coada lor. După un timp, ca prin magie, cozile şopârlelor cresc la loc, în majoritatea cazurilor.

Dar cum se întâmplă, totuşi, acest lucru, şi ce poate fi făcut pentru prevenirea lui (dacă se poate face ceva)?  Toate şopârlele îşi pierd coada? Majoritatea, nu toate şopârlele, se pot „descotorosi” de cozile lor.

Conform Margaret Wissman, medic veterinar specializat pe animale exotice, reptilele precum iguane şi dragoni bărboşi renunţă la cozile lor şi le cresc altele ulterior, pe când gecko cu creastă doar rămâne fără coadă, fără a exista posibilitatea să îi mai crească alta vreodată.

Acest “mecanism de apărare”  apare în momentele în care şopârla se simte ameninţată sau este pur şi simplu luată de coadă.

Când se întâmplă acest lucru, coada se desprinde de corp, intravertebral – în cazul celor care se regenerează – astfel încât prin contracţia muşchilor din jurul vertebrei aceasta se rupe în două, moment în care coada se mişcă independent de corp, reuşind să distragă atenţia prădătorilor.

Acest mecanism de apărare este folosit însă în caz de maximă nevoie, când toate celelalte mecanisme de apărare nu s-au dovedit a fi utile. Coada reptilei nu se va rupe, spre exemplu, dacă un câine latră la ea. Dar se va întâmpla în cazul în care o persoană calcă accidental pe coadă, prinde şopârla de coadă, sau scapă obiecte greoaie pe ea.

Când şi cum îi va creşte reptile la loc coada? Regenerarea cozii încă reprezintă un subiect de mare interes pentru specialişti. Ea poate dura de la câteva săptămâni până la luni, în funcţie de mediul în care şopârla trăieşte, de dietă şi de o mulţime de factori care ţin de creşterea ei.

Noua coadă poate fi mai scurtă, de o nuanţă sau de o textură diferită, iar cercetările au demonstrat că ea poate fi şi mai musculoasă şi mai cartilaginoasă (în loc de un os dur) decât cea iniţială.

Haideţi să vedem şi să analizăm:

  • Când a făcut reptila lucrul acesta prima dată – oare nu a durut-o? Ruperea unui fragment din organism înseamnă o traumă puternică. Eu nu cred că şopârla ar accepta voluntar, raţional şi logic un astfel de şoc traumatic.
  • Este un avantaj să-ţi “pierzi” coada sau un dezavantaj? “Selecţia naturală” (atât de amintită şi invocată de evoluţionişti) afirmă că supravieţuieşte cel mai viguros, cel mai sănătos şi cel mai bine cotat din gaşcă. Oare câţi masculi de şopârlă s-ar mai fi împerechet cu o femelă mutilată? Su câte femele ar fi acceptat să fie curtate de un mascul cu handicap?
  • De câte ori ăşi poate rupe coada o şopârlă? Încă nu am găsit răspuns sigur dacă procesul este repetabil. Probabil că da. De câte ori? Cum este cea de a treia coadă? Dar cea de a patra sau a cincea? Şi aşa mai departe.
  • Dacă tot “încurcă”, de ce mai creşte la loc la majoritatea speciilor de şopârle? Nu era mai bine să nu le mai crească pentru a nu mai fi pretextul de a “le călca cineva pe coadă?”
  • De ce nu ne cresc şi nouă extremităţile accidentate? Omul are o voinţă de fier. Creierul uman poate să funcţioneze şi manipulat dar şi să se autosugestioneze. De-a lungul a “milioane” de ani, de ce nu am reuşit să ne autosugestionăm creşterea organelor pierdute sau a membrelor rupte? Doar n-om fi noi mai “proşti” decât şopârla?

Şi aici se vede degetul lui Dumnezeu care a creat o diversitate minunată în natură. De ce a făcut-o pe şopârlă cu capacitatea de regenerare a cozii? Nu ştiu. Dar e mai simplu să pun pe seama Sa această minune decât să o pun pe seama “adaptării” evoluţioniste.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply