Apărare cu riscuri (5) – interiorul la exterior!

Pentru că în lumea vieţuitoarelor există astfel de cazuri, mai trec în revistă încă un mecanism de apărare care implică riscuri foarte mari.  De data aceasta vom poposi în ocean, între nevertebratele marine.

La momentul acesta, în apele ce înconjoară pământul nostru, sunt cunoscute aproximativ 1.250 de specii de castraveţi de mare. Aceste nevertebrate au o viaţă sedentară, pe fundul apelor.

Acestea animale marine au însă o capacitate ieşita din comun, capacitate care le ajută să-i ţină departe pe prădătorii lor. Mai exact, despre ce este vorba?

Când se simt ameninţaţi, castraveţii de mare îşi pot expulza organele interne, care sunt foarte lipicioase şi care pot contine substante toxice care ucid prădătorii. După ce apelează la aceasta strategie, şi după ce scapă de ameninţare, castraveţii de mare au capacitatea de a-şi regenera părtile de corp pierdute în luptă.

Evoluţioniştii susţin că acest mecanism a apărut şi s-a perfecţionat în timp, pentru autoprotecţia castravetelui.

Bun. Dar am şi eu câteva întrebări?

  • Cum o fi învăţat primul castravete să-şi autodescarce interiorul? Nu l-o fi durut? Şi cum a ştiut el că se va reface pe dinlăuntru după război?
  • Ce se întâmplă dacă animalul este atacat de mai multe ori şi nu a apucat încă să-şi regenereze măruntaiele aruncate în luptă?
  • Oare nu i-ar fi fost mai uşor să-şi perfecţioneze un ac cu care să înţepe şi prin care să transmită duşmanului substanţele toxice şi astfel să-l omoare?
  • Atacatorii nu au reuşit să evolueze şi ei devenind imuni la interiorul externalizat al castravetelui? Ei sunt mai prostuţi şi au pierdut trenul evoluţiei?
  • Oare nu există riscul ca prădătorul să aibă şi el ceva instrumente mai perfecţionate şi să-i vină de hac?

Ce uşro mi-este să cred că nu a fost vorba de o “adaptare” ci de o infomaţie genetică pusă de un Creator care a prevăzut fel şi fel de mecanisme inedite pentru supravieţuire.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply